Doliul este o boala sau un proces natural?

Dr. Joanne Cacciatore, fondatoare a MISS Foundation, a scris un articol pe blogul sau despre schimbarile care sunt planificate in noul Manual de Diagnostic si Statistica a tulburarilor mintale. Aveti mai jos traducere de pe blogul dnei Cacciatore.

Noul Manual DSM-5 va aparea la inceputul anului 2013 si a redus perioada recomandata de la doua luni la doua saptamani, facand patologica experienta umana autentica a tristetii. Deci, oricine va putea fi diagnosticat dupa bunul plac al unul psihiatru, asistent social sau psiholog, ca fiind “bolnav psihic” la doar doua saptamani dupa moartea cuiva apropiat.

Pentru a semna petitia impotriva acestei schimbari, click aici: http://www.ipetitions.com/petition/dsm5/
“Relativitatea se aplica la fizica, nu la etica.” (Albert Einstein)
Nefiind oricum de acord cu nici una din “limitele temporale”, absurditatea absolut aleatoare a “14 zile-dupa-pierdere-aduc-eticheta-depresiei” m-au facut sa ma impotrivesc din adancurile fiintei mele impotriva masinii DSM. Si nu sunt singurul lor adversar.
Pentru mai mult de un an, m-am luptat, atat pe plan profesional cat si personal, cu schimbarile propuse pentru editia a cincea a Manualului de Diagnoza si Statistica (DSM – Diagnostic and Statistical Manual V), ba chiar trimitand scrisori si exprimandu-mi ingrijorarea catre colegii care lucreaza in domeniul sanatatii mentale. In ciuda indemnului celorlalti sa imi fac vocea auzita, cel putin pana acum, am pastrat tacerea cu speranta ca ratiunea se va regasi in cele din urma in discutiile despre suferinta si DSM.Schimbarea care ma preocupa cel mai tare este cea in legatura cu “excluderea doliului” (ED). In manualul curent, DSM IV, aceasta excludere inseamna ca o persoana care a trecut prin moartea unei persoane apropiate poate fi diagnosticata cu tulburari depresive majore (Major Depressive Disorder – MDD) dupa cel putin doua luni de la pierdere. In alta editie, DSM III, se specifica un an.Aceasta schimbare apare pe fundalul istoric al dezaprobarii dominante a DSM relativ la transformarea in procese medicale emotiile umane normale, orgoliu clinic, incompetents culturala si nesimtire, si abuzul etic in folosirea gresita a sistemelor nosologice.

Sustinatorii acestei schimbari draconice ii trambiteaza logica: indoliatii vor putea primi ingrijiri medicale pentru suferinta. Suferinta se poate transforma in depresie, si cei deprimati au nevoie de ingrijiri medicale. Furnizorii de asigurari vor acoperi si serviciile pentru depresie.

Criticile sunt ample, vehemente si profund plauzibile. Allen Frances, doctor, profesor emerit si fost presedinte al departamentului psihiatric de la Duke spune ca aceasta miscare “reduce normalitatea si demnitatea durerii” pierderii, si ca DSM V va “face vant psihiatriei de pe o stanca”. Un editorial publicat in revista “The Lancet” (Lancea) in data de 18 februarie 2012 numeste aceasta miscare “periculos de simplista” si “defectuoasa”. Medicii sunt indemnata sa ofere “timp, compasiune, pomenire si empatie, nu pastile”.

A, da, desigur. Pastilele. Argumentele de baza ale sustinatorilor DSM V pentru mine nu sunt nici convingatoare, nici irezistibile, avand in vedere experientele avute, atat pe plan personal cat si profesional; in afara, evident, de cazul in care e vorba de o etica elastica. Adica cel in care un document – care e mai bine cunoscut sub eufemismul Biblia Psihiatriei – consfinteste medicamentele psihotrope ca fiind fruntase in tratamentul doliului. Desi au calitati de necontestat, suferinta nu e depresie. Suntem, mai degraba, o societate intoleranta, care transforma “tristetea fireasca in tulburare depresiva” (Horwitz & Wakefield, 2007).

Si pentru oricare din cele doua stari, o pastila e un surogat nesatisfacator (si conform cu Kirsch et al (2008) cel mult la fel de eficace cu un placebo bine plasat) al legaturii umane, grijii si compasiunii. Chiar foarte nesatisfacator. Nu ne putem niciodata satisfacce nevoile din pastile sau vreo sticla. Ce ne lipseste cel mai tare in lumea de acum este un martor voluntar la durerea noastra, cineva care ne va fi alaturi constient si cu intreaga fiinta. Editorialul din The Lancet a insumat foarte frumos ce inseamna sa fii un psihiatru desavarsit pentru indoliati: timp, compasiune, pomenire, si empatie. Tratamente scurte, laconice, dupa cum spune marele psihiatru, Irvin Yalom, nu sunt cele mai indicate pentru pacienti. Mai degraba sunt cele mai indicate pentru sistemele de ingrijire dirijate care insista pe leacuri rapide pentru bolile incurabile si pun mai mult pret pe profituri decat pe oameni si relatii.

Nu vindec oamenii. Ii ajut sa traiasca in adevar. De acolo vine vindecarea. -Robert Hall, M.D.

A trai in adevar doare. Doare al naibii de tare. Si dureaza pana cand te obisnuiesti cu toate schimbarile produse. Si cu toate astea, psihiatrii au capitulat in fata unui sistem antitetic de ingrijire pe care Yalom in numeste “ieftin si de ne-evitat, scurt, superficial, si fara substanta” si “mai degraba, axandu-se pe interventii laconice bazate pe substante psihotrope”. Intr-un mod similar, Sigmund Freud ne avertiza asupra “furor sanandi” – furia de a vindeca. De curand, si psihiatrii moderni au tras acelasi semnal de alarma – numai pentru a fi intampinat de urechi si inimi intransigente.

Din nefericire, alti profesionisti care activeaza in domeniul serviciilor de sanatate mintala si care de fapt ii ajuta pe cei aflati in suferinta, dar nu isi fac auzit glasul, devin complici in aceasta gafa sociala si etica.

Ca parinte indoliat, ma aflu la granita intre lumi: cu un picior pe taramul practicienilor, celalalt in lumea ONG-urilor care ii ajuta pe parintii indoliati (MISS Foundation, Parintii Copiilor Ucisi, Fundatia Ronan Sean Thompson, Compassionate Friends si altele), si celalalt, al treilea picior, in lumea empirica a cercetarii academice. Am lucrat cu indoliatii traumatizati vreme de 16 ani. I-am studiat de 9. Primesc in medie 150 de mailuri pe zi de la parinti indoliati din intreaga lume. Povesti despre dragoste si pierdere, tristete si suferinta, intrebatoare si pline de dor. Oameni care vin si imi cer sa fiu martor durerii lor. Unele din mailurile respective sunt si exprimari ale recunostintei profunde pentru “ajutorul dat in cea mai neagra perioada din viata mea” si “alinarea pe care am primit-o de la tine ne-a salvat familia si viata”.

Ce fac sa ii ajut pe cei care sufera in urma mortii traumatice a unei persoane apropiate? Nu am nici bagheta magica, pastile sau cuvinte fermecate. Sunt, totusi, dispus sa ma alatur unei persoane aflata in abis si sa stau langa cei care sufera fara sa ii judec, fara sa ii inghiontesc spre vindecare inainte ca timpul vindecarii sa fi venit. Accept intru totul orice stare emotionala se iveste, chiar daca asta inseamna ca vom sta doua ore asezati pe podea, intr-o tacere netulburata decat de gemete viscerale sau suspine, bocetul primar dupa moartea unei persoane iubite.

A devenit infricosator de clar ca tehnologia ne-a depasit umanitatea. -Albert Einstein

Nu ar trebui, nici din punct de vedere etic, nici moral, sa medicalizam suferinta. A face asta inseamna sa medicalizam dragostea. Rareori plangem ceea ce nu iubim. Pot doar sa imi imaginez ce ar putea gandi inteleptii, misticii si shamanii din trecut despre o societate care ar face asta. Nu prea pare omenesc sa faci asta.

Dar daca e vorba de moartea timpurie a sotului/sotiei sau parintelui? sau a soldatilor care au fost martorii unor pierderi cumplite pe culmi de violenta si atrocitate pe care nu ni le putem imagina? Nu exista exceptii in DSM pentru asta? Sau la moartea unui bebelus sau a unui copil? Dintre toate pierderile, aceasta este, in repetate randuri in literatura, distincta de atat de multe alte pierderi.

Stiu dintr-o experienta indelungata ca doliul anacronic, traumatic, e unic. Si exista multe conceptii gresite si generalizari despre indoliati care duc la niste vederi reductioniste:

Se zice ca persoanele deprimate se gandesc la sinucidere, dar ca indoliatii nu. De fapt, riscul de sinucidere in randul parintilor indoliati e aproape de 30 de ori mai mare decat cel al populatiei generale (Qin & Mortenson, 2003). Qin si Mortenson de asemenea remarca in studiul lor (pe 18,611, respectiv 372,220 de persoane) ca “pierderea unui copil poate contribui mai mult ca orice alt factor in determinarea dorintei de a muri a parintelui” (p. 802). DeFrain and colleagues (1985, 1988) concluzioneaza ca un procent de pana la 70%-80% dintre mamele indoliate au avut ganduri de suicid.

Dar daca clopotul lui Gauss ne arata o distributie normala a gandurilor, emotiilor si comportamentelor unui anumit segment de populatie care e in completa antiteza cu hegemonia majoritatii, aceia care se afla in afara populatiei relevante, atunci ce normalizam? Realitatea oamenilor sau ce e in planul celor cu o asemenea putere hegemonica?

Unii mai afirma ca tocmai aptitudinea de a primi consolare este un reper clar ce diferentiaza clar deprimarea de suferinta. Am niste intrebari despre aceasta pretinsa consolare: Care e calitatea acestei consolari? Cine consoleaza si cum? Dar ce facem cu rusinea? Vina? Supararea? Increderea? Platitudini? Alti insensibili? Comunitatea? Ce rol joaca toate astea?

Asa cum disperarea poate veni doar de la o fiinta umana la alta, si speranta poate sa fie data doar de o fiinta celeilalte.
-Elie Wiesel

Cuvantul compasiune isi are radacina in com insemnand “impreuna” si pati insemnand “a suferi”. Roshi Joan Halifax spune “compasiunea este o gingasie a inimii ca raspuns la suferinta”. Plin de compasiune, lasati-ma sa va prezint unele familii care mi-au permis sa le impartasesc povestile pentru a ilustra aceasta declaratie. Ei fac parte din comunitatea noastra foarte trista si suferind-fara-limite care nu pune limita de timp la o suferinta interminabila, si in angajamentul meu de a-i ingriji, continui sa sufar cu ei si alaturi de ei. Acestia sunt oamenii pe care ii vad in fiecare zi, toata ziua, de 16 ani incoace, si aceasta este insuportabila lor realitate:

Iata-l pe scumpul Zachary

Shawn, mama lui, aproape ca si-a dat duhul in timpul nasterii. In mod tragic, Zachary a fost cel care a murit. Fratele lui mai mare ii astepta rabdator sosirea. Tatal lui a trecut prin stress si trauma de nedescris dupa moartea lui Zach si aproape-pierderea sotiei. Recuperarea fizica a durat mai mult de un an pentru Shawn. Dar recuperarea fizica e partea cea mai usoara. Viata s-a schimbat intotdeauna pentru familia careia ii lipseste iubitul Zach. Cuvintele nu le pot exprima durerea si suferinta la aceasta pierdere profund infioratoare a unui bebelus iubit dincolo de cuvinte. In familie, el e pur si simplu de neinlocuit.

Iata-l pe frumosul Ronan

Ronan era un baietel superb si neastamparat, pasionat de Star Wars si care isi iubea mult familia. Are doi frati mai mari, gemeni, si parinti care il iubesc si il adora. Cand avea doar trei ani, Ronan a fost diagnosticat cu neuroblastom. Mama, tatal si fratii sai s-au trezit azvarliti intr-o lume a suferintei dincolo de intelegere, trecand din tratament in tratament, din spital in spital, agatandu-se de speranta ca va supravietui. A fost inscris intr-un studiu clinic la unul din cele mai “bune” spitale ale tarii. Cand tratamentul a esuat si moartea era iminenta, “ne-au aruncat in strada ca pe niste gunoaie” spune Maya, mama sa. Ronan va muri in curand cu familia la capatai, si durerea chinuitoare, gravata in ochii tristi, de smarald ai mamei sale, e aproape palpabila. Nu exista cuvinte care sa descrie intr-un mod adecvat lupta zilnica a familiei lui Ro. Dar mama lui ii scrie intr-un blog numit Rockstar Ronan, si dragostea lor inspira milioane de oameni.

 Iata-l pe iubitul Blake “Aluna”

Ochii albastri ai lui Blake erau fascinanti, captivanti. La numai un an, un an jumate, a fost omorat de un sofer care a trecut pe rosu. Mama lui il pusese in spatele masinii, prins cu centura de siguranta in scaunul lui de masina. Un alt sofer a izbit lateral masina lui Katie. Katie a intrat in coma. Blake a murit pe loc. Katie era la momentul respectiv o mama tanara si singura, Blake fiind unicul copil si centrul universului ei. Ca si Shawn, a fost si ea aproape de moarte, si continua sa sufere in urma unor leziuni pe creier provocate in accident. Asta a fost partea usoara pentru Katie. A trebuit sa traiasca mai mult de un deceniu fara prima ei iubire. Suferinta, chiar si atatia ani mai tarziu, ii aduce mai mereu lacrimi in ochi incat nu e un moment in zi cand Blake nu ii lipseste. A schimbat fiecare aspect al fiintei sale si de asemenea, multe alte vieti.
Iata-l pe dragul J.

J. era copilul unei rude a lui A.,care l-a adoptat de la nastere cu o iubire nesfarsita. Din nefericire, J. s-a nascut dependent. Vreme de 3 ani, A. l-a iubit, l-a hranit si l-a adorat pe J. Era atat de fericit, intotdeauna zambitor, bucuros, afectuos si bland. J. e singurul copil al lui A. La cererea expresa a parintilor lui biologici, J. a fost trimis sa traiasca alaturi de ei, in ciuda protestelor vehemente ale lui A. Doi ani mai tarziu, J. a murit dintr-o bataie brutala, rezultand de aici un intreg spectacol mediatic nebunesc. A. ii duce dorul micutului ei in fiecare zi si trebuie sa faca fata durerii, furiei si nedreptatii legate de circumstantele mortii lui. J. nu e niciodata departe de inima sau mintea ei.
Iat-o pe dulcea Mckenna “Buburuza”

Zambetul lui Mckenna lumina pana si cea mai intunecata din incaperi. Rasul ei era contagios. Stia, fara indoiala, cat de mult era iubita. E singurul copil al lui Ashley. Si Mckenna a fost scaldata in adoratie toate cele 9 luni pe care le-a avut aici. Ashley era tanara si trecea printr-un divort dificil. Tocmai se muta din apartament cand s-a apucat sa isi care singura televizorul. Greutatea lui s-a dovedit prea mare si i-a scapat din maini. L-a scapat fara sa isi dea seama ca Mckenna era si ea in camera. Din pacate, televizorul a cazut pe Mckenna si aceasta a murit dupa ce a fost transportata la spital. Ashley se lupta cu un regret si o durere greu imaginabile. Mckenna era lumea ei. Poti sa vezi cu usurinta in poze si filmulete dragostea ce si-o purtau. Felul in care se privesc una pe alta e magic. Acum, fiecare moment din viata lui Ashley e plin de dorul Buburuzei.

Iata-i pe cei doi copii perfecti, Katie si Zack

Katie si Zack fac parte dintr-o frumoasa familie de cinci: Sandie si Mark, parintii lor, si un frate mai mare. Katie si Zack erau pe autostrada cand a venit o furtuna de nisip in zona. Katie si Zack au fost loviti din spate de un autocamion. Amandoi au murit la impact. Parintii lor trec prin chinuri cumplite, lipsindu-le amarnic doi din cei 3 copii ai lor. Katie era vegetariana, ecologista, ii placea sa manance cheesecake si urca muntii desculta. Zack era un surfer cu mult lipici si porecla lui, “Raza de Soare” (Sunshine) i se potrivea la fix. Sandie isi viseaza copiii des, si Mark isi traieste durerea pe cat de nobil poate. Nimic nu mai e la fel in vietile lor, in afara dragostei pe care o poarta adanc in inima “copiilor” lor. Sandie si Mark sufera traind in fiecare zi absenta celor doi copii frumosi.  

Puteti – oricare dintre voi – sa dati raspunsurile pe care le cauta aceste familii? Ii puteti vindeca? Eu, cu siguranta nu pot. Si nici nu o sa particip la vreun truc pentru a o face. Ce manual iti spune ce sa faci sa ii “consolezi” pe Shawn, Maya, Katie, Amy, Ashley, Sandie si Mark? Esti pregatit, Doctor DSM, sa stai in fata unuia dintre acesti parinti doua saptamani dupa ororile cumplite traite si ii zici ca e deprimat? Si chiar o crezi?

E destul de usor sa intretii mai multe variante de adevar si actiuni corespunzatoare daca ramai spectator, pe margine.
-Helen Merrell Lynd

Ce sa mai zic despre alti parinti alaturi de care am lucrat? Mama ai carei 3 copii si sot au murit intr-un incendiu? Sau cea a carei fata de 17 ani a fost violata si ucisa? sau femeia ai carei 2 copii au fost omorati de tatal lor?

Sa ii trimit la un psihiatru sa ii diagnosticheze cu vreo boala?

E vorba doar de o singura boala exprimata in ecuatie si nu e de partea indoliatilor. Intregul sistem e o imagine in oglinda – o proiectie, a propriei boli si intolerante, negare si iluzie. Traim cu adevarat intr-o lume nebuna cand sotii, copiii si parintii, cei asemenea celor pomeniti mai sus, si alti suferinzi din lumea intreaga pot fi diagnosticati cu tulburare depresiva majora – o boala psihica – la doua saptamani dupa moartea traumatica la ordinul cuiva care nu are nici macar o notiune de baza despre realitatea experientei prin care au trecut. Pare mai degraba apogeul unui orgoliu fantastic, de o aroganta extrema. Prea multe cunostinte si nici un strop de intelepciune. Prea multa evitare a mortii si insuficienta vointa de a aborda inefabilul. Vad asta des atunci cand vorbesc despre ceea ce fac si ii privesc pe altii retragandu-se. Dar – dintre toti profesionistii care pot ajuta – nu ar trebui ca un furnizor de servicii de sanatate si :ingrijire” sa fie specializat si foarte bine pregatit pentru a trata cu traumele si moartea?

Si spuneti-mi de ce indoliatii nu pot sa primeasca ajutorul in orice moment ar avea nevoie de el?

Daca motivul este refuzul companiilor de asigurari sa plateasca pentru consultatii atunci obligatia noastra este sa be opunem sistemului si sa nu acceptam o taxonomie caustica si eronata care face rau mai mult celor mai vulnerabili.

Daca chiar vom vindeca ceva, hai sa reparam apatia somatica intr-o pedagogie institutionala nepotrivita sa cultive vindecatorii desavarsiti si furnizorii de asigurari a caror intelegere mioapa a conditiei umane, pe fundalul unei avaritii economice, carora le sunt limitate capacitatile de a fi circumspecti.

Si de ce ne-ar fi capacitatea sau vointa de a ajuta, ca societate, bazate pe timp? Ce ne face sa credem ca o exceptie de genul doliu de 2 saptamani va ingadui cuiva sa caute ajutor si neavand o asemenea ingradire ar fi exclus ajutorul? Consilierea dupa doliu sau terapia cu un furnizor competent de servicii ii poate ajuta pe unii. Dar de asemenea, care este rolul comunitatilor religioase? Al prietenilor? Al colegilor? Al ONG-urilor si al grupurilor de suport? Al vecinilor? Chiar al strainilor? Activam un mediu al apatiei umane – abdicand de la resposabilitatile catre ceilalti si varand asta pe gat unui sistem – a unei masinarii – cerand acestui sistem sa ii pese intr-adevar atunci cand asa ceva nu e posibil. In loc sa ne tagaduim datoria morala catre semenii nostri, ar trebui sa cultivam o societate de indivizi carora le pasa unul de celalalt si au si grija unul de altul in acelasi timp. Om-la-om, ca in conceptul lui Buber (1932) de Eu si Tu, Ich und Du.

Am terminat cu lucrurile marete, institutiile marete si succesul maret.
Acum sunt pentru acele micute si moleculare forte morale care functioneaza
de la om la om, furisandu-se printre
fisurile lumii, ca multe alte radacini,
sau ca firisoarele de apa, care, in timp,
vor despica si cele mai dure monumente de mandrie.
-William James

Sunt multi care pot sa ii ajute pe cei care sufera, chiar daca ajutorul este cerut la saptamani, luni, sau chiar ani dupa o pierdere terminala. Am vazut odata o femeie al carui copil nenascut murise in 1967 si care, dupa cum spunea singura, “incercasa sa ingroape durerea si adevarul” odata cu bebelusul. La mai mult de 30 de ani mai tarziu, a vrut sa poata sa “moara in pace” asa ca a cerut ajutorul sa confrunte durerea pe care o fentase atatia ani. Comunitatile de vindecare ofera posibilitatea unei legaturi umane semnificative si a solidaritatii. Si, astfel, fundatia MISS a fost alaturi de aceasta femeie, furnizandu-i un loc de alinare si consolare.

Nu trebuie sa nascocim o boala psihica si o maladie pentru indoliati pentru ca acestia sa caute si sa primeasca felul de ajutor care intr-adevar le trebuie.

Niciodata sa nu iti ceri scuze pentru sentimentele tale.
Cand faci asta, iti ceri scuze pentru adevar.
-Benjamin Disraeli

Nu pot sa iau parte la sarada asta de diagnosticare. Voi continua, mai degraba, in spirit de compasiune, sa sufar alaturi de ceilalti, in cel mai bun mod in care pot. Etic vorbind, nu pot si nici nu vreau sa calc in picioare ceea ce stiu a fi real si adevarat si sanatos si uman.

Aceasta durere implacabila este rezultatul unei iubiri de neinduplecat. Daca dorim, ca societate, sa ii ajutam intr-adevar pe cei care sufera consecintele pierderii, atunci trebuie sa facem pasul catre compasiune colectiva si inimi deschise. Sisteme de “ingrijire”, case de asigurari de sanatate, spitale, si manuale de practica bazate pe marturii nu vor ajuta la vindecarea celorlalti.
Nu iti poti grabi trecerea prin durere.
Durerea se desface cu aceeasi sincronizare sofisticata a rozei,
lasata sa infloreasca in ritmul ei,
pana cand culorile palesc incet
si petalele cad
din propria lor vointa.
-Margaret Brownley

Sustin o axioma universala bazata pe ratiune, si adevar, si intelepciunea veacurilor, nu bazata pe relativismul etic. Numai oamenii si relatiile si momentele de o profunda conexiune vor ajuta la vindecarea inimilor celor indoliati.

Deci, catre comitetul DSM, daca ati fi ales sa cititi aceasta scrisoare, ati fi aflat ca experienta prin care trec aceste familii, sute de mii in fiecare an, nu e o durere obisnuita. E vorba de o durere extraordinara ca rezultat al unor circumstante extraordinare. Contrar postulatelor voastre despre aceasta suferinta cum ca ar fi ca multe alte pierderi, generice, va pot asigura ca aceasta e, de fapt, foarte diferita de alte conditii ale experientei umane. Va rog, luati aminte la adevarul care se asterne in fata voastra.

Cat despre mine, eu voi continua sa asigur familiile cu care lucrez ca iubitul lor copil merita fiecare lacrima varsata.

Mai usor cu servetelele. Si relativitatea.

Mii de multumiri colegei noastre, Ana Barbu, care a tradus acest articol cu pricepere si suflet!

Pentru varianta originala, click aici: http://drjoanne.blogspot.com/2012/03/relativity-applies-to-physics-not.html)

Imagine: http://en.wikipedia.org/wiki/File:William-Adolphe_Bouguereau_%281825-1905%29_-_The_Day_of_the_Dead_%281859%29.jpg

Comentarii

comments

4 Responses to Doliul este o boala sau un proces natural?

  1. LILIANA STOIAN spune:

    Caut raspunsuri, a starii mele dupa pierderea fiului meu. Sunt aproape 8 ani de atunci. L-am pierdut la varsta de 18 ani, in urma unui acident de masina. Este o trauma care nu se poate vindeca decat prin acceptarea faptului ca el nu mai este si ca nimic nu se mai poate face in acest sens. Am trecut prin fel de fel de stari, dar faptul ca am o fata mai mica cu 5 ani decat el am zis ca am pentru ce sa lupt in continuare. Intradevar fata este acum studenta in anul III la ,,CCR”, iar dupa atati ani acepta sa vorbim despre pierderea noastra si a ei deopotriva. Suferinta nu poate sa treaca niciodata, dar cu timpul se mai estompeaza. Am avut de suferit destul de mult de pe urma coegilor de servici. Vrand sa imi alin durerea am incercat sa muncesc cat mai mult, iar ei au profitat de faptul acesta facand ca sarcinile sa fie peste puterea mea, ducand la epuizare. Intradevar ei au zis ca tristetea mea este depresie. Oricum cand am refuzat sa mai muncesc pentru un intreg birou, am fost jicnita spunanumi-se in fata ca am fost batuta de Dumnezeu pentru pierderea mea, ca am dunga pe buletin….lucruri care m-au durut foarte mult.

    • Alina spune:

      Din pacate, fiecare ajungem sa ne confruntam cu cruzimea oamenilor din mediul nostru de viata la un moment dat. E usor sa ne priveasca superficial, probabil sa ne respinga, si mult prea dificil sa “umble cu mocasinii” nostri, sa se puna in situatia noastra. Ceea ce putem face e sa le prezentam problemele cu care ne confruntam, apeland la spiritul lor umanitar. Adesea, incercand sa iesim singuri din impasul sufletesc in care ne aflam, ne izolam de cei care nu au cum sa “citesca” gandurile ori chinul nostru si, neavand o explicatie pentru felul in care actionam, ajungem marginalizati si, implicit, suferim in plus. Ne creem singuri un cerc vicios aruncand asupra altora responsabilitatea. Vindecarea depinde numai de noi. E adevarat ca sprijinul celor apropiati ne da incredere intr-un viitor armonios, dar sentimentele care abunda a vina, a durere, a confuzie, sentimente cladite in trecutul noastru, numai noi putem sa le asezam, treptat, intr-un spatiu al mintii si inimii noastre unde sa le stingem ecoul. Sanatatea noastra mentala si pacea launtrica trebuie sa constituie singurul noastru obiectiv pentru ziua de azi. Liliana, permite-ti sa faci cunoscuta lumii durerea ta. Alaturi de tine sunt nenumarati parinti ce sufera. Poti sa te simti apropiata de ei prin povestea de viata asemanatoare lor. Aveti multe lucruri de impartasit. Eu vad in tine o luptatoare care nu si-a permis sa ia o pauza de la batalia aceasta dura, numita viata ta. Ai insuflat putere fiicei tale si esti un model pentru ea. Ai realizat lucruri extraordinare prin faptul ca nu ai renuntat niciodata. Durerea te-a mobilizat. Incearca sa te vezi intr-o lumina noua. Aspectele negative nu le poti inlatura si tu stii asta. Dar nu a depins de tine. TU AI FACUT FAȚĂ! Esti o fiinta demna de admiratie! Gandeste-te ca, totul se intampla cu un motiv. Cauta acel motiv si bucura-te cat poti tu de viata alaturi de cei pe care ii ai! Nu poti gasi toate raspunsurile, dar ai nevoie doar de atat: esti om si…traiesti ca atare, uneori jos, alteori sus. Capul sus! Amintirea fiului tau o pastrezi cu demnitate facandu-ti din prezent innoire sufleteasca! Toate cele bune! Cu drag, Alina!

  2. Admin Mihaela spune:

    Draga Liliana, iti multumesc pentru increderea de a ne scrie povestea ta! Imi pare foarte rau pentru durerea pe care o simti! Numai tu stii cat de greu iti este sufletul si ce lupta dai in fiecare zi pentru a merge inainte :( :x

    Asa cum ti-am scris si pe email, ai dreptul sa fii ascultata, sa fii inteleasa, sa ti se respecte suferinta si, mai ales, ai dreptul sa beneficiezi de sprijin! Am inteles ca locuiesti in Slobozia (Ialomita) si vom cauta cel mai bun mod de a fi alaturi de tine!

    Te imbratisez cu drag!

    Mihaela

  3. mari spune:

    Din nefericire multi dintre cei care trec printr-un doliu se confrunta si cu durerea de a fi neintelesi de cei din jur…Uneori cei apropiati fara sa intentioneze asa ceva,au un comportament care produce mai multa suferinta persoanei care a suferit recent o pierdere…
    Liliana ai mare dreptate in tot ce descrii mai sus,iti multumesc pentru cuvintele tale.E adevarat ca in final vine resemnarea,acceptarea faptului ca nu mai poti intoarce nimic …si pentru unii dintre noi asteptarea de a se reintalni cu cei dragi cand va veni momentul,undeva intr-o lume mai buna…speranta ca ii vom revedea candva cred ca este tot ce ne ramane…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Switch to our mobile site