Moartea pe întelesul copiilor – atelier interactiv

scared

Sunteți părinte, profesor, consilier școlar, asistent social, terapeut și vă confruntați cu situația în care un copil (de orice vârstă) a suferit o traumă?
Haideți să învățăm împreună cum să comunicăm sănătos cu ei dacă:
- au asistat (involuntar) la o crimă, sinucidere sau accident mortal
- o rudă sau apropiat suferă de o boală în stadiu terminal
- se gândește mult la propria moarte.
- trebuie să participe la funeraliile unui apropiat

E mai ușor să faceți față situațiilor dificile alături de prieteni!

Moartea este un fenomen firesc la bătrânețe, în patul propriei case, dar este extrem de revoltătoare când curmă violent viața unui copilaș, sub ochii fratelui său.  Asociatia “Exista viata dupa doliu!” transmite condoleanțe familiei Anghel și vă asigurăm că dorim să vă fim aproape, oricând ne veți cere ajutorul! 

Reluăm întâlnirile publice pe tema “Sănătatea familiei în perioada de doliu“. În septembrie vă așteptăm să învățăm împreună ce putem face în situațiile în care interacționăm cu copii și adolescenți care suferă traume. Sunt bineveniti parinti, profesori, terapeuti, asistenti sociali, apropiati ai unei familii indoliate si alti oameni interesati de subiect. 

detalii aici 

Simona noastra, prietena celor indragostiti de un inger

Simona Pintea

O cheama Simona Pintea, are 40 de ani si un pic :), locuieste in Dej, judetul Cluj, nu este psihoterapeut, ci voluntar de suflet in Asociatia “Exista viata  dupa doliu!” din februarie 2013.

“Mereu am simtit ca vreau si pot sa fac mai mult pentru cei din jur si am facut asta de cate ori am avut ocazia. A ajuta insa pe cineva care a pierdut un om drag este foarte important pentru mine. Eu m-am ridicat singura, cu greu, dupa pierderea sotului meu (in februarie 2002), avand doi copii micuti si mii de vise care nu s-au mai implinit. E adevarat ca am avut prieteni aproape, insa cel mai important e sa-ti spui mereu “Ajuta-te singur!” si “E destul sa vrei sa poti!”. Asta m-a ajutat de multe ori in clipele de cumpana, cand o noua provocare ma facea sa ma gandesc “”Doamne, acum ce mai urmeaza? Acum incotro?”. Dumnezeu mi-a scos in cale mereu omul potrivit la momentul potrivit. 

Daruind fara sa cer nimic in schimb ma implineste ca om, imi da satisfactia lucrului bine facut. Ma simt multumita cand reusesc sa aduc un zambet pe fata unui om. Un zambet ii poate schimba viata, ii poate da puterea de a merge mai departe atunci cand nu mai crede in el. Faptul ca am pierdut pe cineva drag m-a invatat sa devin omul care sunt azi, un om care are multe de daruit celor din jur, pentru a-i ajuta sa-si regasesca echilibrul si sanatatea familiei.

Acum, in Asociatie indeplinesc 2 roluri.

Băiatul mamii drag – povestea lui Poiana

307602_279610158735845_189480987_n

Eu zic deseori nu că mi-am pierdut copilul meu mare și frumos, dar că mi-am pierdut și cel mai bun și cel mai sincer prieten al meu, omul cu care hălăduiam peste tot la cumpărături și care mă sprijinea când mi-era greu. 

Ce poate fi mai distrugător în viața asta decât să îți pierzi copilul, să trăiești tot restul vieții cu dorul nebun ce-ți topește inima și mintea … să-ți dai seama că nu mai ai nimic de pierdut? Orice mămică simte să facă în fiecare zi câte ceva pentru copilul ei VIU. Și noi, cele care i-am pierdut simțim la fel, chiar daca ei sunt MORȚI … sunt morți doar pentru unii, dar nu și pentru noi, mămicile lor. Aștept să treacă timpul. Din ziua când a plecat eu sunt altcineva, doar mama lui Poiana, dar fără Poiana. Sunt Liliana, o femeie de 46 de ani, care trăiește o altă viață. 

În vara lui 2011, “Poiana” (Marius-Florin) era student, terminase anul 2, iar în vacanță s-a gândit el că ar fi bine să muncească 2 luni ospătar pe o terasă din Mangalia. Bucuros că și-a oferit o vacanță frumoasă la mare cu bănuții lui și că poate să-și ia ce-i place de îmbrăcat, cu sudoarea frunții lui. Era fericit și mândru de el. Iubea totul: felul cum arăta, munca ce o presta, oamenii din jurul lui și cel mai mult iubea marea. Mai mult ca niciodată și-o dorea mereu aproape.

Pe 28 iunie copilul meu a ieșit pentru ultima dată pe ușa casei noastre.

Pe 16 august l-am văzut ultima dată pe copilul meu în viață, la cină, în Mangalia. Mi-amintesc perfect locul unde am mâncat și ce a servit Poiana. Știu fiecare cuvințel din cele discutate, îi aud vocea și încă îi mai ascult planurile pe care și le făcea pentru zilele ce urmau după ce s-ar fi încheiat contractul de muncă. Cine să se gândească că el mai avea doar zece zile de trăit?

povestea continua aici